1. Ma pregatesc sa ma mut in Bucuresti

Numele meu este Sângeorzan. Septimius Sever Sângeorzan. Sunt ultimul din
neamul meu. La toţi cei născuţi după mine în familia Sângorzan s-au pierdut
genele imperiale. Bunicul tatălui meu a fost străjer pe graniţa imperiului
austro-ungar, şi până la mine, toţi bărbaţii din familie erau înalţi şi blonzi.
Eu nu sunt blond, dar am păstrat constituţia urieşească. De la mama am luat
tenul măsliniu şi părul brunet. De la tata, restul. Asta îmi creează uneori
probleme, dar m-am obişnuit cu ideea că nu toate lucrurile sunt pe măsura mea.


Mă pregătesc să mă mut la Bucureşti. Tocmai am reuşit să intru la
Politehnică, la facultatea de maşini grele. Mă înscrisesem şi la Automatică,
mama a zis că în ziua de azi e bine să faci ceva facultate de computere, dar mie
îmi plac maşinile, utilajele, mecanismele complicate. Dacă toată lumea face
computere, cine o să mai construiască excavatoarele care fac şoselele care ne
duc la biroul unde ne aşezăm la computer? Tata mi-a spus întotdeauna că trebuie
neapărat să îmi aleg o meserie care să îmi placă pentru că va trebui să o fac
mult timp şi s-ar putea să fie singurul meu refugiu în faţa neplăcerilor de zi
cu zi. Până la urmă am picat la “maşini grele”, nu prea au candidaţi şi se
bucură de toţi studenţii care le vin “prin alunecare” de la celelalte
facultăţi.


Marturisesc sincer că am încercat şi să scap de armată. Spre ghinionul meu,
ultima încorporare e în toamna asta. Ar fi fost culmea să mă încalţe ăştia aşa,
pe ultima sută de metri.. Puteam să mă duc la Cluj, aş fi fost mai aproape de
casă, dar mama a spus că banii la Bucureşti se învârt. Nu-s foarte încântat,
oamenii de prin Bucale, cum te simt că nu eşti de la capitală imediat au
impresia că pot face orice din tine. Când am fost la examen, am vrut să luăm un
taxi până la hotelul unde rezervase mama cameră. Hotelul era undeva în Militari,
relativ aproape de Politehnică. Un hoţ de taximetrist ne-a cerut 500.000! Numai
pentru că ne-a auzit vorbind cu accent. Mi-am aranjat un loc de cazare în
Grozăveşti, la cămine. Abia aştept să înceapă cursurile, am auzit poveşti multe
despre viaţa în campus. Prin septembrie aşa, o să merg cu mama să punem la punct
camera, că arăta jalnic.


Mă tot gândesc, ce viaţă! Dimineaţa câteva cursuri, pe urmă puţină odihnă,
seara distracţie cât încape! Sâmbăta dimineaţa când oricum nu am ce face am să
scriu un roman… Se va chema “Diamante pentru Tanga
şi o să fie despre viaţa unor fotomodele. În felul ăsta o să impresionez fetele.
Le spun că mă documentez pentru carte.


La Bucureşti toate fetele sunt fotomodele. Alea care nu sunt, nu se pun. Cel
puţin în cămine, e o adevărată pepinieră de fotomodele. Aşa mi-a zis Laur. Laur
e prietenul meu din copilărie, el e deja la Bucale de doi ani, face ASE-ul.
Poate reuşesc să aranjez să stăm împreună în cameră. Ar fi fain. El ştie bine
locurile şi e deja expert în supravieţuire. Nu-mi fac griji, mama a spus că-mi
va acorda un fel de bursă de existenţă. O să mă descurc. Sunt curios, cum o să
fie când n-am să-i mai simt suflarea în ceafă. La noi în oraş e greu să faci
vreo mişcare şi tot timpul mi se spunea: “Sever! Să nu ne pui într-o situaţie
neplăcută, că te zvârl de numa!”. Mama este şi ea destul de mare cât să ajungă
să-mi mai tragă câte una după ceafă, aşa, în joacă, nu în serios, cum face
lupoaica dacă puiul o ia razna.


Avantajul oraşelor foarte mari e că te poţi pierde în mulţime. Şi exact asta
am de gând să fac. Cinci ani de anonimat, cât să apuc să gust din toate ale
vieţii fără să mă mai gândesc că mă vede vreun vecin.








Desigur, o las în urmă pe Iulia. A spus ea că putem păstra relaţia şi
la distanţă, dar parcă eu nu ştiu cum se întâmplă de obicei. Oare ea chiar
crede în prostiile astea cu dragostea care învinge totul? Mama s-a bucurat
că Iulia nu a intrat la medicină. Nu o prea plăcea, îmi tot spunea că e
genul de fată care după ce se mărită imediat toarnă un copil şi se face
cât un dulap şi mie nu aşa ceva îmi trebuie.


Încă nu ştiu ce îmi trebuie. Laur a zis că o să mă ducă la nişte
degustări şi nu cred că se referea la vinuri. Mai e puţin. Abia aştept.
Între timp merg cu Iulia la mare, să vedem cum facem să nu se prindă mama
că plecăm împreună.


Mi-am deschis blogul ăsta pentru că orice scriitor trebuie să ţină un jurnal.
Şi i-am dat numele romanului meu pentru că poate mă remarcă vreo editură. Am să
scriu o dată pe săptămână, după ce scriu la roman. Sâmbăta la prânz. Sau înainte
să scriu la roman. Încă nu m-am hotărât. Mă tot gândesc la Bucureşti. Oare ce e
cel mai greu de suportat? Oare am să mă adaptez? Oare o să reuşesc? Dacă o să
îmi fie dor de casă? Aş vrea să îmi poată spune cineva care deja a
trecut prin asta.


VA URMA – IN SERIAL

S-ar putea să-ți mai placă și Mai multe de la același autor

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publică.