O cana de ceai pentru suflet

Pentru ca in copilaria mea ceaiuri beam cam in fiecare dimineata inainte de a
pleca la scoala si in special in perioadele in care eram bolnava, din momentul
emanciparii personale (adica pe la 18 ani mi-am zis eu ca deja pot lua hotarari
pentru mine insami) am renuntat la eterna cana de ceai de tei. Vara strazile
care imi inconjurau casa miroseau ca un ceaun urias in care cineva fierbea in
permanenta un ceai de tei. Combinat si cu mirosul de lumanari (erau multe
biserici in jur si chiar un institut de teologie) parfumul strazii devenea greoi
si aproape insuportabil. Iarna preferam un vin fiert cu scortisoara (pe gerurile
cele mari) asa ca nici vorba de ceaiuri de vreun fel.


Cand am plecat de-acasa insa am avut o vreme in care tot iarna beam ceai
negru de la Mc Donalds si mancam covrigi de la covrigaria din Romana, cea de
langa beraria turist. Intr-o dimineata de februarie, pe cand imparteam covrigii
calzi si asteptam sa se mai raceasca paharul foarte fierbinte de ceai, i-am spus
iubitului meu din acea vreme: imi place sa cred ca va veni o zi cand vom rade de
vremurile astea cand iesind in oras ne permiteam doar ceai si covrigi. Munceam
foarte mult pe atunci si intre 2 slujbe si un contract nu aveam in fiecare zi
timp/bani de hamburgeri sau hot dog.


Am nimerit intr-o zi din intamplare intr-o librarie mica din spatele
universitatii. Pe vremea aceea ii spunea Cartaresti. Si cum eram convinsa ca
trebuie sa fie pravalia lui Cartarescu, am intrat sa vad ce carti vinde
scriitorul meu preferat. Toata libraria era cam cat biroul din care va scriu
acum, dar avea ceva anume, care transformase un spatiu mic intr-un soi de bula
din care strada parea foarte departe, aproape in alta lume. O muzica orientala
in surdina, o masa pe care trona o carafa in care pluteau printre cuburi de
gheata, de-a valma, felii de lamaie si portocala, intr-un lichid rosiatic.
Intr-o vitrina incastrata in perete erau multe cesti de ceai, filtre, pungute cu
zahar candel si mici cutii pictate, ceainice de ceramica si in pungute verzi
lucioase, fiecare cu o eticheta scrisa marunt – toate ceaiurile lumii.


Am stat in libraria cu pricina mai bine de jumatate de ora. Vanzatoarele
mi-au oferit o ceasca de ceai si m-au invitat sa iau loc la masa. Acolo, printre
carti si albume de arta, printre postere si reviste de arhitectura, printre
cd-uri cu Ibrahim Ferrer si Omara Portuendo m-am indragostit de ceaiuri.


Prima data am cumparat de la Carturesti (isi schimbase intre timp numele) o
combinatie de ceai negru cu flori albastrele si mici bucatele de mar – astea
sunt trei dintre ingredientele pe care mi le amintesc. In fiecare punguta de
ceai din cele despre care va povestesc exista cel putin 10-15 plante, combinate
dupa reguli numai de ei stiute. Sunt ceaiuri negre si verzi, ceaiuri in care
sunt amestecate bucatele de mar cu coji de portocala si alte fructe mici, sunt
ceaiuri din care daca bei si inchizi ochii simtzi cum Craciunul iti invadeaza
simturile: mai intai mirosul (de turta dulce) si apoi papilele gustative,
cucerite una cate una de gustul inconfundabil al scortisoarei. Am gasit in alta
punguta un camp intreg de flori. O data ce scufundam filtrul in apa, puteam sa
regasesc in mirosul din cana de ceai si iarba cosita si florile mici de musetel
si umbra teilor si o mie de amintiri din calatorii pe care le uitasem.


Desigur, e un exercitiu de imaginatie. De la ceaiul meu de tei din copilarie
si pana la ceaiurile despre care povestesc am crescut vreo 20 de ani si am vazut
o multime de locuri, am citit o gramada de carti si am trait tot felul de
experiente.


In plina depresie post-intarcat copila m-am dus la Carturestiul cel mare, de
pe Magheru, si mi-am cumparat: 2 cani de ceai cu capac, 100 de filtre de hartie
si 4 pungute cu ceaiuri felurite. Canile sunt mai mari decat cestile de cafea si
mai mici decat cele de apa, sunt dintr-un portelan fin si alb si pe capac au
desenata o floare albastra.








Am o prietena anume cu care merg la Carturesti o data pe an. Atunci
stam si alegem din meniul cu zeci de denumiri de ceaiuri, care fierbinti,
care reci, pe cea care ne suna cel mai bine. Si apoi, la plecare ne
gratulam cu cate o punguta de ceai, cat sa ne tina de urat pentru anul in
care vom fi departe.


Cand s-a intors acasa pe neanuntate, prietena mea mi-a adus o punga de
ceai verde cu flori de cirese, o sticluta de apa de flori de portocal si
un manunchi de busuioc.


A fost poate printre cele mai frumoase daruri pe care le-am primit.


O concluzie ar fi: O cana de ceai preparata cum trebuie poate fi mai mult
decat 250 de ml din cei 2 l de lichid pe care ar fi bine sa-i bem zilnic.


O cana de ceai poate fi un eveniment, daca va place sa o preparati, daca
recipientul in care faceti vraja cu ceaiul va este drag, daca aveti de unde
alege ce puneti in plic, mai mult decat poate s-or fi gandit cei de la plafar.
Si pentru ca vin vremuri friguroase, nimic nu e mai bun intr-o zi mohorata, cu
soare alb, decat o cana de ceai verde, indiferent cu ce alte petale este
imbogatit. 🙂


Enjoy!

S-ar putea să-ți mai placă și Mai multe de la același autor

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publică.