Jurnalul unei femei înşelate

Supereva îţi oferă câteva file dintr-un
jurnal amar.


Aceasta este cea mai tristă poveste a celei mai frumoase zile, aşa cum o
cântă şi Alexandru Andrieş dimpreună cu frumoasa sa Maria.


„Un fel de-a mai lungi cea mai frumoasă zi
ar fi dacă
m-ai putea minţi
ai da ceasul înapoi, ai fierbe două  ouă moi
mi-ai
spune că-n casă suntem doar noi…
Tăcerea te-ar ajuta să scapi de întrebarea
mea, din toate întrebările cea mai grea
când seara s-ar face gri, nu te-ai
mai putea stăpâni…din baie la telefon ai vorbi
cu glasul întunecat, cu
aerul îmbufnat, orice numai să mă vezi plecat
Şi-atunci, te întreb mai ştii?
Cea mai frumoasă zi a fost la-nceput, când
nu mă puteai minţi…”


Avea doar un firicel de voce, dar o amuza gândul că de cealaltă parte a
firului, interlocutorul rămăsese cu gura căscată. Câte nebune îi cântaseră
vreodată Andrieş la telefon?
– Ţi-a plăcut?
– Da,
Bubu…
– Ok, atunci îţi dăruiesc melodia asta.
– Mulţumesc,
mulţumesc..


Trei ani mai târziu, după multe eşecuri s-au regăsit într-o gară, pe la cinci
dimineaţa. Îi trimisese un mesaj cu o seară înainte. „Dormi?” A răspuns imediat.
„Ce e cu tine?” „Nimic, sunt în tren, vin acasă. Mă întrebam dacă ai veni să mă
iei de la gară.” „La cât ajungi?” „Pe la cinci dimineaţa.” „Aş veni…” „Dar?”
„Nici un dar. Am să fiu acolo”.
A dus-o acasă. În taxi i-a luat mâinile
îngheţate în ale lui, ca şi cum de când lumea ar fi ţinut-o aşa, strâns lângă
el, protejând-o, încălzind-o, apărând-o. Acasă ea a făcut o cafea şi apoi, după
un duş fierbinte („lasă-mă să dau jos cfr-ul de pe mine” îi spusese peste umăr)
au stat câteva ore pe canapea, au ascultat Pink Floyd şi s-au ţinut în braţe.








Patru luni mai târziu se mutau împreună în casa lui. O lăsase să aleagă
culorile, să comande mobila, să asorteze covoarele, să-şi  aranjeze
cărţile în bibliotecă şi florile pe pervaz dar mai ales o lăsase să pună
la uşă o hârtiuţă pe care scrisese cu litere cursive numele lor de botez.
Fără nume de familie. Totul era perfect.


Părinţii o plăceau (sau aşa lăsaseră să se înţeleagă). Plănuiau să se
căsătorească în primăvara viitoare. Din când în când se uitau împreună
lafotografii cu  rochii de mireasă, pe care ea le căuta pe 
internet şi apoi îl întreba „ei, care îţi place?” „asta, Bubu…cred că
asta te-ar prinde bine”.



E adevărat că el nu avea o slujbă, era greu să găseşti un loc de muncă
bine plătit pentru ore convenabile de lucru. Şi-a petrecut toată vara alergând
de la un interviu la altul, dând teste peste teste, aşteptând să-i sune
telefonul. Ea mai obosea din când în când. Nu voia să le lipsească nimic, nu
voia ca eli să se simtă aiurea pentru faptul că nu îşi permiteau prea multe,
încerca să nu-i facă reproşuri, să nu-l pună în nici un fel într-o poziţie care
să-i rănească orgoliul masculin. Şi de cele mai multe ori reuşea. Dar, din când
în când obosea şi anunţa sus şi tare că abia aşteaptă o relaxare fiscală, măcar
trei luni în care să nu se mai gândească la facturi şi bugete.


Pe măsură ce timpul trecea el se întuneca, începea să simtă că nu se mai
poate mult timp aşa. Dar tăcea, nu era obişnuit să vorbească despre grijile lui.
De câte ori simţea că i se clatină încrederea în bărbatul ei cel minunat, ea
număra motivele pentru care putea fi fericită. Era un bărbat bun, nu lipsea
niciodată seara de-acasă. Ştia întotdeauna să spună exact ce trebuie ca s-o facă
să zâmbească…la începutul relaţiei lor o răsfăţase cu flori, cărţi şi
bomboane, mici gesturi pe care atât de puţini se mai chinuie să le facă. Se
completau perfect. Ascultau cam aceeaşi muzică, le plăceau aceleaşi filme, erau
pasionaţi de internet şi amândurora le făcea plăcere să pălăvrăgească prin yahoo
messenger cu prieteni din toată lumea. Cântau la chitară, amândoi, el mult mai
bine decât ea, dar uneori chiar reuşeau cu chiu, cu vai să îşi acordeze
chitarele în aceeaşi tonalitate şi să cânte câte ceva.
„Domnişoara Mutzi” îi
spunea. O alinta în toate felurile, de cele mai multe ori, venind de la el, cele
mai ciudate apelative sunau bine. Nu-i spunea pe nume decât dacă era supărat şi
voia să apese nuanţa asta de supărare. Atunci îi rostea întreg numele, uşor
sarcastic…Nu se supăraseră ei de prea multe ori, de fapt nu se certaseră
niciodată şi dacă vreodată se îmbufnau, ea întindea prima mâna, „haide,
iubitule, n-are rost, ia-mă în braţe.”


Îi mulţumea lui Dumnezeu că în sfârşit, în viaţa ei era un bărbat care o voia
pentru ceea ce era. Nu încerca să o schimbe, îi accepta pasiunile, era cald şi
atent…”Lasă, iubitule, uite, suntem împreună, suntem sănătoşi, asta e cel mai
important…le răzbim noi pe toate…” „Da, măi, iubito, dar tu crezi că mie
mi-e bine aşa? Măcar firma asta de ar merge…” „O să meargă, ai să vezi, ai
încredere…” A doua zi o lua de la capăt. Dimineaţa, înainte să plece la
serviciu, îi călca o cămaşă – poate îl chema cineva la interviu. Îi lăsa cafeaua
în ibric şi pleca. Înainte să se întoarcă acasă suna întotdeauna să-l întrebe,
„ce trebuie să iau?”…


Nu-şi permiteau distracţii prea mari. O pizza, poate un film la cinema sau
cel mai des descărcat  de pe internet (minune mare conexiunea asta pe
cablu) pe care îl vedeau la televizor. Computerul lui fusese legat la televizor
şi câteodată, seara, vedeau un film, stând comod pe canapeaua albastră…


 Pe canapeaua albastră, acolo a început totul. Într-o seară, butona
telecomanda. El, la birou, la mai puţin doi metri de ea, discuta cu cineva pe
messenger.
– Cu cine vorbeşti?
– Cu o amică.


Trecând de la un canal la altul, a ajuns şi la cel la care era conectată
placa video a computerului lui. Când a realizat că el folosea cu „amica”
aceleaşi expresii cu care o alinta pe ea, a încremenit. Aceleaşi cuvinte.
Acelaşi ton egal ghicit în spatele cuvintelor scrise, tonul calm care o atrăsese
întotdeauna la conversaţiile lui pe internet.
 „când ne vedem şi noi la
o cafea?
Nu vreau să par foarte insistent, dar e doar o cafea.
promit să
nu te f**
la cap”
„nu ştiu, când o să am chef… „


Rămăsese cu telecomanda în mână şi se uita pe ecran, incapabilă să se mişte.
„Mă înşeală..”.atât putea să gândească. „Ticălosul mă înşeală…”


„Ticălosul mă înşeală…nu se poate…nu mi se întâmplă mie asta…de ce? ce
am greşit? ce nu am făcut bine? ce îi lipseşte? Am încercat să nu las să se vadă
că am aflat. L-am rugat să vină lângă mine pe canapea şi s-a ridicat imediat de
la computer.
„trebuie să plec, noapte bună, pe mâine.
mumu ţie”


„Mumu”. Nu-mi plăcuse niciodată expresia asta dar el spusese ba da, îţi place
dar nu ştii tu. Înseamnă aşa, un pupic tandru…Şi uite, acum trimite pupici
tandri pe internet cine ştie cui. Cum se poate, când s-a întâmplat asta? Ce face
el când eu nu sunt acasă?
A doua zi a plecat la contabilă dis de dimineaţă.
Deşi firma nu avea cine ştie ce activitate, bilanţul contabil trebuia predat,
aşa că din când în când mergea la contabilă cu tot soiul de acte. Într-una din
dimineţile în care ştiam că va merge acolo l-am sunat pe mobil, pe la 11.00.
Mi-a răspuns cu o voce foarte relaxată, a rostit un „da” prelung, care pe moment
m-a îngheţat. Era exact tonalitatea de după ce făceam dragoste, minutele acelea
dulci în care nu-ţi vine să te ridici din pat. „Unde eşti?” „La contabilă” „De
azi dimineaţă?” „Da, de azi dimineaţă, ai vreo problemă?”  Mi-am spus
atunci că sunt paranoică. În fond, contabila era o femeie respectabilă, de 35 de
ani, o tipă căreia deşi nu mă prezentase ştia, în mod cert de existenţa mea, aşa
ar fi fost normal. Dar acum începusem să mă îndoiesc de toate. Dacă de fapt nu
eram paranoică?. I-am deschis calculatorul. Păstrase o arhivă a mesajelor
schimbate prin messenger. Aşa am aflat de Vichi. Vichi cea căreia îi spusese „ai
să-mi lipseşti, zău că da” când ea l-a anunţat că pleacă în Grecia în vacanţă.
Vichi cea al cărei număr de mobil îl cerşise „măcar un sms să pot să-ţi trimit”.
Vichi, o fetiţă în clasa a noua, care nu prea ştia ce dorea de la viaţă, dar
care conversa cu uşurinţă despre bikini cei roşii pe care mama i-i cumpărase de
la mall, special pentru vacanţa asta. Vichi, cea căruia iubitul meu, de la doi
metri de mine, îi spunea „noapte bună, iubito, pe mâine” Mâine când eu nu aveam
să fiu acasă, mâine când eu nu aveam să fiu on line şi chiar dacă aş fi fost
acasă, la ce mi-ar fi folosit, cum să admit că i-am citit mesajele, asta se
cheamă violarea corespondenţei şi nu se face, dar ce face el se face? cum se
poate… cum se poate?


Le-am urmărit conversaţiile preţ de câteva săptămâni. Ştia că eu exist dar nu
o deranja. Flirta. În fond, ce e rău în asta. Într-o seară, am intrat peste el
când făcea duş şi i-am spus, cât de calm am putut: Ştiu ce faci, am văzut…te
rog, ai grijă ce cuvinte foloseşti cu altele…te rog, mă doare lucrul
ăsta!
S-a înfuriat…”Eu îţi citesc ţie chaturile?”
„Te rog, citeşte-le.
Nu e nimic care să te rănească. Te rog, opreşte-te…nu mai face asta”
„Hai
iubito, e doar chat, ce naiba”
„Nu există doar chat. Eu ştiu foarte bine ce
se întâmplă pe chat şi în câte feluri te poţi juca pe chat cu mintea omului.
Ştiu…te rog, înţelege că fizic mi se face rău.”


După discuţia asta am crezut că a înţeles. În fond el era cel care spusese că
atunci când intri într-o relaţie renunţi la o parte din libertăţile tale. Nu-i
puteam cere să le spună tuturor femeilor pe care le cunoaşte că acum el trăieşte
cu mine, pe mine m-a ales, mie îmi spune „abia aştept să ne-amintim stângăciile
de la nunta noastră şi să râdem”. Parcă nu e acelaşi om…nu se poate…


Monstrul ăsta al geloziei se cuibărise în inima mea şi îşi târa solzii în
fiecare secundă. E rău să nu ai încredere în celălalt, e rău să îl bănuieşti că
te înşeală dar şi mai rău este să ai dovada fizică, palpabilă…Citisem o
mulţime de cărţi despre psihologia cuplului, întâlnisem tot soiul de sfaturi
despre cum să reacţionezi, cum să te comporţi dacă afli că jumătatea ta are o
aventură…În zilele alea însă mi se ştersese totul, totul din minte…De parcă
n-aş fi citit nimic niciodată. Eram total dezarmată în faţa evidenţei. Nu se
poate, El nu poate fi aşa. Nu după tot ce am ridicat împreună, nu după toate
lunile astea în care m-am străduit atât de tare să fie totul în regulă.


M-am hotărât să-i scriu. „Sunt bolnavă, iubitule”, i-am spus…”sunt bolnavă
de tine. Îmi lipseşti şi mă înnebuneşte gândul că în vreme ce eu nu sunt acasă,
există alte femei, dispuse să-ţi povestească despre ele, să te invite în jocuri
pe care cu mine nu le mai joci…ai uitat jocurile noastre, scenariile pe care
le făceam pe vremea când eram mai aproape unul de celălalt decât astăzi, când
sunt în aceeaşi cameră cu tine. Am o fantezie. Visez să vin acasă şi să îmi
deschizi uşa,să mă iei în braţe fără nici un cuvânt şi să mergem în dormitor, să
ne iubim, aşa, fără să ne vorbim dinainte, pur şi simplu. Dar nu se întâmplă
asta şi când eu nu sunt, cine ştie cu cine îţi împarţi tu aşteptările şi
nesiguranţa asta mă doare, iubitule…!”


I-am trimis mail-ul şi am pornit spre casă cu inima grea. M-a aşteptat la uşă
şi m-a luat în braţe. M-a ţinut aşa strâns, preţ de câteva zeci de secunde, apoi
a oftat şi s-a desprins de mine, s-a aşezat din nou la computerul lui, cu
spatele la mine, cu spatele la tot ce însemna viaţa noastră. Mâncam împreună.
Dormeam împreună. Vedeam câte un film împreună, dar mai rar. Îşi deconectase
placa video de la televizor şi acum, ştiind că există posibilitatea ca eu să
citesc ce scrie, ştergea cu regularitate mesajele din arhivă. Asta nu însemna că
Vichi, Victoria ( „ce nume frumos ai tu, mai Vichi”) nu mai era acolo, în cutia
aceea care odata fusese locul meu preferat de joacă. Toate jocurile minţii,
toate cursele pe care eu însămi le întinsesem cu mai mult sau mai puţină bună
ştiinţă bărbaţilor cu care discutasem ani de zile pe internet, toate nopţile pe
care le pierdusem conversând cu alţii… se întorceau împotriva mea. Devenisem
„femeia de-acasă”. Bărbatul meu era acum vânat de cele ce aveau vreme sau
insomnii. Bărbatul meu perfect pentru care îi mulţumeam lui Dumnezeu ori de câte
ori oboseam. Cel care îmi spunea „tu eşti mama lui bebe” şi  ştia deja cum
îi va chema pe copiii noştri. Cel ce îmi dăruise o casă şi iluzia unei vieţi
normale. Cel în care credeam, voiam să cred toate replicile perfecte pe care mi
le servea prompt, fără să clipească, de parcă le scotea dintr-un scenariu
prestabilit


Am plecat în concediu. La întoarcere mi s-a oferit un contract foarte
profitabil, trebuia să traduc pentru un profesor american, timp de zece zile, un
curs la un centru profesional. Mi se propusese o sumă care echivala cu salariul
meu obisşnuit, pe trei luni. Am acceptat, banii ne prindeau bine şi era un
prilej în plus să mai învăţ şi eu ceva. În fond, ce înseamnă zece zile? Zece
zile, o nimica toată…


Zece zile, o nimica toată…Plecam dimineaţa şi ajungeam acasă în jurul orei
19. El mă înţelegea, pregătea masa şi mă aştepta, atunci când nu trebuia să
meargă la cursurile de master pe care le urma. Spre sfârşit, într-una din zile,
în mod excepţional am terminat la ora 14.00. Am venit acasă într-un suflet,
fericită că putem lua masa de prânz împreună, că o să avem o după-amiază doar
pentru noi, îmi propusesem să fac tot ce îmi stătea în putinţă să nu se simtă
neglijat. L-am găsit gata de plecare, proaspăt bărbierit, parfumat,
elegant.
– Unde te duci?
– La şcoală, începe cursul ăla de linux
la care m-am înscris…
– Credeam că mâncăm împreună
– Lasă, nu
te necăji, mâncăm împreună deseară…trebuie să fug, pa, iubito…


A închis uşa. M-am aşezat la biroul lui. Uitase messenger-ul deschis. Vichi
acceptase în dimineaţa aceea să se întâlnească, să bea o cafea. Îi lăsase un
mesaj off line pe care bărbatul meu îl cita oarecum necăjit
„tu sună-mă, şi
dacă am chef ies, dacă nu, nu…aşa ziceţi, domnişoară, nu?”
„da, ce e rău în
asta?”
„Şi ai chef?”
„Da, de ce nu…”


I-am lăsat şi eu un mesaj. „În seara asta nu vin acasă”.  Am plecat apoi
din casa aia care dintr-o dată mă apăsa. Mi se părea că mă strâng pereţii şi
încă o dată nu puteam să cred că mă minte. Mă simţeam străină. N-aveam unde mă
duce, unde să mă duc? Renunţasem la casa mea pentru casa noastră, îl rugasem să
nu îşi bată joc de sufletul meu, să înţeleagă că dacă între noi nu merge eu nu
am unde mă duce, pentru mine nu există drum înapoi…Dar de ce pui tu răul în
faţă, mă certase el, de ce să nu meargă…ne iubim doar, ce garanţie aş putea eu
să-ţi ofer…
Cea mai frumoasă zi se terminase. El deja mă putea minţi. El mă
minţea şi eu ştiam şi nu exista nici un loc în lumea asta în care să mă pot
aşeza să-mi recapăt suflarea…”


S-a aşezat pe bordura unui rond, să-şi tragă suflarea. Pe aici trecea în
fiecare zi spre serviciu. Când avea bani, se oprea şi cumpăra cafea şi un buchet
de flori de grădină. În anumite dimineţi venea aici o bătrânică uscată, care
vindea flori de grădină strânse în bucheţele rotunde…Erau atât de frumoase,
colorate şi parfumate cum doar florile dintr-o grădină de departe ar mai fi
putut fi. Bătrâna le dădea ieftin, 20.000 – 30.000 lei. Când avea bani, cumpăra
toate buchetele. În dimineţile în care schimba monezile de 1000 şi  500 de
lei ca să facă suma pentru călătoria cu taxiul, se mulţumea doar să privească
florile şi să zâmbească. Acum însă nu mai putea zâmbi, nici nu avea de ce.


– De ce îşi înşeală bărbaţii iubitele? l-a întrebat pe singurul care i-a
răspuns la telefon dintre cei pe care i-a sunat.
– Pentru că un bărbat
niciodată nu refuză ce i se oferă. Tu ţi-ai asumat relaţia, ai încercat să faci
să-i fie uşor şi el s-a bucurat că nu trebuie să se străduiască. Eu cred că te
confundă cu maică-sa…Şi cu mama nu prea faci dragoste, nu-i aşa? Nu prea stai
de vorbă cu ea…
– Şi eu ce fac acum?
– Depinde ce vrei. Închizi ochii şi
mergi mai departe sau pleci.
– Unde să mă duc?
– Vino la mine dacă
doreşti.
– Nu. Locul meu nu e la tine.
– Atunci mergi şi rezolvă-ţi
problemele. Dacă doar stai, n-o să le rezolve nimeni pentru tine.


A ajuns acasă pe la 12 noaptea. Era prima oară când nu-i răspunsese la
telefon. Era prima oară când intra în casă fără să spună o vorbă. Fără să spună
o vorbă, şi-a luat perna şi s-a ghemuit pe canapeaua albastră.
– S-a
întâmplat ceva? a întrebat el, nevinovat.


„S-a întâmplat ceva? Evident că s-a întâmplat, ce dracu’…Nu asta e
întrebarea potrivită. Ce s-a întâmplat, mai degrabă. De unde vii la ora asta,
iubito? De ce nu mi-ai răspuns la telefon? De ce nu vrei să dormi cu mine? De ce
pleci din patul meu? Asta aş fi vrut să mă întrebe şi dacă m-ar fi întrebat i-aş
fi spus: tu minţi şi eu ştiu. Şi asta nu mai poate rămâne aşa. Dar n-a vrut să
ştie. Aşa că mi-am promis să nu deschid gura până nu va fi cu adevărat interesat
să afle de ce mă purtam bizar. Silence Treatment. Ştiu şi eu să tac apăsător,
până simţi că tăcerea mea îţi striveşte timpanele… Dimineaţă nu i-am mai făcut
cafeaua. Am lăsat toate lucrurile vraişte şi am plecat la lucru, eram la finalul
proiectului şi deja era din ce în ce mai mult de muncit, aveam de tradus câteva
zeci de pagini pentru publicare. În seara aceea cursanţii, profesorul,
organizatorii se întâlneau la un cocktail de adio. A doua zi urmau evaluările
finale şi gata, pleca toată lumea acasă. Pentru mine noţiunea de acasă devenea
din ce în ce mai greu de suportat. Pe la ora cinci a trebuit să vin acasă să mă
schimb pentru cocktail. Eram hotărâtă să nu spun nimic. Am intrat în casă şi am
dat să intru direct în dormitor. Bărbatul meu, îmbrăcat în costum, sprijinit de
uşă, vorbea la telefonul fix. N-am scos o vorbă. Exact când mă pregăteam să
deschid uşa dormitorului el a spus:
– Bună!


Bună!?! Cum adică, „bună”? Îşi bate joc de mine? Am întors capul cu un
sarcasm gata pregătit. Pe canapeaua noastră albastră însă, răsărise o blondă
delicată, care tocmai sorbea ultima înghiţitură de cafea. Elegantă, coafată,
frumoasă, mai frumoasă decât mine, tânără…mai tânără decât
mine…
– Bună, am răspuns, probabil pe cel mai nepotrivit ton din lume.
Apoi am închis după mine uşile de sticlă ale dormitorului.


A închis uşile de sticlă ale dormitorului.  Le-a trântit de fapt, una
într-alta, cu furie. Şi-a aruncat haina pe pat şi în secunda imediat următoate
şi-a dat seama că nu aşa trebuia să reacţioneze. A tras aer în piept, a reintrat
în camera de zi. Toate erau la locul lor ca prin minune. S-a dus către blondă şi
s-a prezentat.
– Eu sunt Lia. Tu cine eşti?
– Diana…
– A-ha.
Încântată. Doreşti o cafea?
– Nu, tocmai am terminat-o.
– În zece minute,
de la Cristaxi.


„…Zece minute. Am venit acasă cu zece minute prea devreme…Dacă întârziam
zece minute…”


***


Dacă întârziam zece minute n-aş fi aflat niciodată… Au plecat împreună fără
ca el să scoată vreun cuvânt. În vreme ce îi deschidea uşa, bărbatul meu îi
zâmbea şi zâmbetul lui pentru ea nu spunea decât „m-a prins, fi-r-ar să
fie!”
S-a întors după câteva minute, s-a aşezat la biroul lui şi preţ de o
jumătate de oră a continuat să tasteze, tot fără să spună o vorbă. Apoi a
plecat. A continuat să vină acasă în fiecare seară ca şi când nimic nu s-ar fi
întâmplat. Am tăcut amândoi câteva zile. Când în sfârşit m-am hotărât să rup
tăcerea, mi-a explicat că domnişoara lucra cu avocata lui şi pentru că nu ştia
să trimită e-mail-uri îl rugase să o ajute. De ce nu aţi mers la un i-cafe, e
plin Bucureştiul? Pentru că îl întrebase dacă ar fi putut veni la el la firmă să
trimită câteva mesaje.


Şi cum firma era acasă, şi cum nu putea să o refuze, a trebuit… Bine, dar
de ce nu mi-ai spus înainte să vii cu o femeie străină acasă? N-am ştiut că
trebuie să te anunţ când invit pe cineva acasă…”


Lia a plecat din casa lui Adrian la două săptămâni după această întâmplare.
În dimineaţa aceea, după ce i-a făcut cafeaua, s-a băgat la loc în pat şi a
aşteptat ca el să plece. Îşi găsise în sfârşit serviciu.
Tu nu lucrezi azi? a
întrebat-o, mirat s-o vadă în pat într-o zi de luni
Ba da, dar am să merg mai
târziu, am ceva de rezolvat în dimineaţa asta.


Îşi strânsese aproape toate lucrurile atunci când el s-a întors. L-a auzit
urcând treptele în grabă, văzuse probabil maşina de mobilă jos.
– Bună.

Bună.
– Ce faci?
– Plec.
– Te ajut?
– Da, te rog leagă coşul
pisicii.


Şi-au încheiat socotelile repede. El îi mai datora nişte bani pe care urma să
îi înapoieze într-o zi, când va putea. Ea nu luase decât ce era al ei. A scos
cheile casei de pe breloc şi i le-a dat. Apoi a închis uşa, nu înainte de a
îndoi bileţelul pe care scrisese „Adrian şi Lia”.


El n-a făcut nici un gest s-o oprească. N-a întrebat-o de ce pleacă. N-a
întrebat-o unde merge. Cea mai frumoasă zi se terminase. Putea minţi.

S-ar putea să-ți mai placă și Mai multe de la același autor

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publică.