Ce spun ei ca e o femeie perfecta …

Femeile mele perfecte



 “De ce-am crezut de-atâtea ori că-mi place-o floare
dintr-atâtea flori?
De ce-am crezut că o iubesc şi-apoi găseam o altă floare
cu foile mai moi
O, cât de largă-i lumea
iubind şi respirând, o caut şi o
aflu fir după fir, pe rând”
(N. Labiş, “Confesiuni”)



Destinul a făcut să revăd în anii din urmă aproape toate femeile de care
am fost îndrăgostit la un moment dat. Când le-am reîntâlnit am avut în gând mai
puţin imaginea noastră de atunci cât proiecţia a ceea ce am fi putut fi
împreună. “Non, rien de rien, moi, je ne regrette rien…”


Aşa s-au croit poveştile noastre. Am părăsit şi am fost părăsit. Am plâns şi
am făcut să plângă.
De câte ori am fost îndrăgostit, am fost fericit. Am
simţit că am întâlnit femeia perfectă. De fiecare dată. Îmi spunea un
‘binevoitor’: hei, nu vezi ce nas ascuţit are? Semn de răutate! Dar eu mă
revoltam şi chiar de vedeam ascuţimea nasului, pentru mine era perfectă. Nu am
iubit cu derogare, nu există perfecţiune rece, fără dragoste. Era prea scundă?
Un detaliu tehnic, perfecţiunea era la locul ei. Perfecţiunea aceea nu mi-a adus
neapărat lapte şi miere. Am stat şi pe jar, m-am perpelit cu întrebări şi
frământări când ea nu răspundea chemărilor mele asa cum aşteptam.


Nu ştiam că aşa este jocul, nu ştiam că sentimentele se armonizează greu, nu
ştiam câte detalii contează, mai ales în timp. Pentru mine, fiecare femeie de
care m-am îndrăgostit a fost perfectă! În acel moment era perfectă. Vi se pare
puţin? În cheie minoră? Dar eu am crezut de fiecare dată că am atins nu doar
perfecţiunea ci şi definitivul. De ce nu a durat? Nu ştiu. E semn că nu era
perfectă? Am păţit şi eu precum personajul lui Marin Preda care abia la moartea
soţiei vede chipul ei real pe care tot satul i-l ştia? Mai degrabă înclin să
cred că femeia perfectă a fost de fiecare dată în braţele mele atâta timp cât am
avut amândoi de dăruit în acea relaţie, atâta timp cât s-au consumat resursele
unui sentiment împărtăşit. Perfecţiunea nu a dispărut apoi, doar şi-a schimbat
destinatarul. Sunt căutările noastre de-o viaţă pentru cea mai bună potrivire a
perfecţiunii din noi. Pentru că nu există un singur tip de femeie perfectă asa
cum nu există un singur tip de bărbat perfect. Fiecare purtăm în noi această
perfecţiune, rămâne doar să ne găsim perechea capabilă să evalueze corect
această perfecţiune.


 Să fie perisabilă perfecţiunea dacă durează cât sentimentul pe un
segment biografic? Să nu poată ea rămâne în starea de graţie decât un timp
limitat după care se degradează? Nu ştiu. Eu ştiu că am întâlnit mai apoi o altă
perfecţiune. Şi nu mi-e teamă că diluez astfel sensurile. 







Tot căutăm şi tot găsim femei perfecte până ce chiar o
întâlnim. Pe cea care durează. E una sau pot fi mai multe, chestiune de
destin personal. Da, femeia perfectă există în viaţa mea. Ori de câte ori
am crezut că e o amăgire, că mi-am construit o iluzie confortabilă, a
venit mai apoi un semn, o vorbă şi sentimentul certitudinii. Aspectele
tehnice nu au relevanţă aici. Femeia perfectă care durează are şi
fermitate şi căldură, şi energie şi dăruirea de graţie. Şi ochii frumoşi
şi carnea tare şi cuvintele care mângâie şi cuvintele care nu se clatină.
Este referinţa sufletului meu.


Femeia perfectă se descrie prin sentiment, se defineşte prin raţiunea de a
găsi optimul împreuna, se împlineşte prin răspunsul la provocările drumului.
Femeia perfectă nu spune totdeauna ceea ce vrei tu să auzi, nu are totdeauna
dreptate, dar de fiecare dată ştie să îmbrace lucrurile în haina potrivită şi să
ajungă la echilibru. Femeia perfectă are şi ea vulnerabilităţile ei, ea este
perfectă numai într-o iubire reciprocă. Perfecţiunea nu este un liman ci o
continuă aflare a echilibrului şi armoniei.
Femeia mea este perfectă, aici şi
departe, atunci, acum şi până când ne este îngăduit ca simpli muritori cu gând
curat.

S-ar putea să-ți mai placă și Mai multe de la același autor

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publică.