Şi încă odată, Adam a dat, bucuros, Raiul….

Ita Rapaport. O femeie înaltă pe care nu o am în memorie decât cu părul alb,
împletit într-o coadă lungă strânsă şi ea în coc. În mod cert, în tinereţea ei,
a fost una dintre frumuseţile cochete care nu părăsesc casa fără pălărie, mânuşi
şi evantaille. Locuia vis-a-vis de camera mea, într-o garsonieră construită după
tipare interbelice. Avea o scară interioară cu trepte de ciment, ce păreau în
permanenţă ude.


Pe scrinul din camera ce îi servea şi drept dormitor şi drept cameră de zi
avea câteva scoici ciudate, uriaşe, întoarse, cum nu mai văzusem decât la Tele
Enciclopedia. De câte ori le vedeam, mă aşteptam să aud de undeva şi vocea lui
Pittiş, gravă, explicând că demult, în urmă cu milioane de ani, aceste scoici
erau vii, undeva pe fundul unei mări astăzi moarte. Mirosea într-un anume fel în
casa Doamnei Rapaport. A levănţică? A nuc? A ierburi presate…


Fuma ţigări Dacia, pe care le înfigea într-un portţigaret lung de vreo 10
centimetri. Era poliglotă… Cu tata vorbea în franceză şi germană – atunci când
discutau lucruri pe care o altă vecină, zisă Nebuna, nu trebuia să le înţeleagă,
de acolo de după perdeaua de unde pândea tot ce mişca în curte. Cu vecinii din
faţă conversa în ruseşte… Mai târziu, când deprinsesem o boabă de engleză, se
amuza să schimbe şi cu mine trei vorbe, numai aşa, de dragul exerciţiului şi ca
să vadă cum am progresat. Îmi amintesc că printr-a întâia primară, îmi spunea
că-s în anul întâi la litere… Nu prea înţelegeam eu de ce zâmbea tata, zâmbeam
şi eu politicos…
 
Doamna Rapaport a fost coşmarul adolescenţei
fratelui meu. Din bunătate, din amabilitate sau pentru că dorea să-l înveţe o
lecţie, tata instalase o sonerie care putea fi acţionată doar din bucătăria
bătrânei doamne şi suna direct în urechea adolescentului rebel şi zăbăuc, mai
înclinat spre jocul de cărţi şi zaruri decât spre şcoală. Pentru a-şi câştiga
libertatea, Sorin trebuia să îi facă mici favoruri doamnei. Să-i cumpere pâine,
să-i aducă poşta, să-i ia ţigări sau să o ajute cu plasele pe scări. Cred că o
ura sincer. La fel cum ura şi zgomotul turturelelor pe care doamna Rapaport le
hrănea zilnic. Le punea pâine într-o tavă de fier pe care o trântea zgomotos,
dimineaţa şi seara, pe acoperişul de deasupra scării de la
intrare.
 






Asculta Europa Liberă. Uneori, în nopţile de vară, când ţinea deschisă
uşa de la balcon, radioul ei cu lămpi se auzea clar până la poartă. Tata
îi mai suna la uşă s-o roage să-l dea mai încet, şi-atunci se conforma
fără prea multe discuţii.


După ce Sorin a plecat în armată, i-am moştenit camera şi soneria şi
vecinătatea cu pădurea de zgomote în care trăia Doamna Rapaport. „N-ai
ceva pentru turturele?”… „N-aveţi ceva pentru pisic?”… „A venit
poştaşul?” „Ai fost cumva la pâine astăzi?”… „Dacă găseşti pe undeva
Dacia cartonate, îmi iei te rog un cartuş?” cam aşa decurgeau discuţiile
noastre zilnice.


 Nu-mi plăceau pe atunci pisicile, eram proprietara unui Doberman şi le
dispreţuiam pe fricoasele alea care una, două se căţărau până în vârful unui par
din gard şi de-acolo, de sus, începeau să se lingă liniştite, privind în jos
inocente la bietul câine care se dădea de ceasul morţii, „cum, încă nu ai obosit
să latri? ţ ţ ţ…” dar poşta doamnei mă interesa pentru că primea întotdeauna
plicuri din străinătate cu timbre rare, uneori neştampilate… şi se pricepea să
le dezlipească la abur, fără să le fileze… o minune…


Doctor Grigoriu. N-am ştiut niciodată care îi e numele mic. Mergea greu, se
sprijinea într-un baston şi purta pălărie până şi vara. Îl vedeam de departe,
venind agale spre curtea noastră. O vizita cam o dată la trei zile, uneori
rămânea peste noapte. Ştiam când se întâmpla asta, nu pentru că i-aş fi spionat,
ci pentru că bucătăria doamnei era într-un fel deasupra ferestrei mele şi toate
zgomotele lor de „împreună, acasă” ajungeau până la mine. Un scaun târât pe
gresie, o linguriţă scăpată pe jos cu zgomot, mirosul inconfundabil de cafea
fiartă la ore târzii… papanaşii şi paprikaş-ul – probabil mâncărurile favorite
ale doctorului, Europa Liberă, pâinea pentru porumbei…


Ani de zile – mai bine de 18, o dată la trei seri, Doctor Grigoriu înnopta la
Doamna Rapaport. Îi vedeam uneori plecând la plimbare, ea întotdeauna cu
protţigaretul şi cu o punguţă de plastic în mână.
 
Spre sfârşit, o
maşină de-a comunităţii trecea zilnic să-i aducă de mâncare. Doctor Grigoriu,
de-acum şi el mai puţin mobil decât înainte, venea mai rar. Mi-amintesc că
rareori am stat de vorbă cu domnul doctor. O singură dată a ajuns prea devreme
sau poate prea târziu. A sunat îndelung la uşa doamnei şi cum nimeni nu
răspundea, a intrat în panică. Mi-a bătut discret în fereastră, să mă întrebe
dacă nu am văzut-o ieşind. N-o văzusem. I-am oferit un scaun. Tremura, poate de
nervi, poate de oboseală… „Mi-e teamă să nu i se fi întâmplat ceva…”
„Haideţi, domnule doctor… n-avea ce să se întâmple!” vorbi tinereţea
(inconştienţa) din mine. „Dumneata nu îţi închipui…”


L-am contemplat vreme de vreo 20 de minute, stând gârbovit pe scaun, în faţa
uşii ei. O iubea? Erau doar prieteni? Păstraseră aparenţele atâţia ani, că doar
atunci, examinându-i muşchii tremurânzi ai feţei, am înţeles că prietenia lor
trebuie să fi fost odată o dragoste mare, altfel nu i-ar fi dat lacrimile
impozantului doctor.


Doamna Rapaport a apărut după 20 de minute cât o eternitate. Ducea o plăsuţă
cu mere. „M-ai speriat! Să nu mai dispari aşa… am crezut… cine ştie ce se
putea întâmpla”… „Haide, dragă… lasă… Vrei un măr?”
Şi încă odată,
Adam a dat, bucuros, Raiul….


 Forum recomandat


 Zona Artelor: Carti, filme,
televiziune … si alte genuri de
arta
.
 

S-ar putea să-ți mai placă și Mai multe de la același autor

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publică.