5. Metro/Glamour

aici: Episodul 4: Ce ar face o femeie
pentru niste diamante?


De câteva zile e foarte frig prin cămine, au scăzut temperaturile brusc şi
„ăştia” nu dau căldură decât dacă sunt temperaturi negative cel puţin trei zile
la rând. Laur mi-a făcut rost de un surogat de radiator: o cărămidă de bca (se
găsesc abandonate pe celălalt mal al Dâmboviţei, pe lângă construcţiile recente)
şi o rezistenţă electrică. Ajunge aproape instant la incandescenţă şi încălzeşte
cu succes aerul din camera asta de 2 m pe 2 m. Evident sunt ilegale dar mai
ieftine decât radiatoarele electrice clasice. Inutil de spus că prin nu ştiu ce
truc, contoarul de la Electrica nu se învârte. Ceva cu un magnet plasat
strategic, nu dau amănunte că poate ne leagă „ăştia”.


Vorbeam de sublim şi grotesc… Am avut ocazia să circul pe ambele magistrale
de la metrou. Ca să ajung la Universitate sau la Romană (puncte fixe în traseul
zilnic al oricărui proaspăt sosit) iau întâi unul din metrourile pictate despre
care am mai povestit şi apoi schimb cu unul din cele argintii, în care poţi
circula nestingherit de la un capăt la altul. Ce m-a bulversat foarte tare a
fost agresivitatea cu care Bucureştenilor le sunt băgate pe gât tot soiul de
reclame. E sufocant! publicitatea asta insidioasă te face să te întrebi dacă mai
eşti în toate minţile… Mergeam cu unul din trenurile astea noi şi priveam pe
fereastră, din reflex, oricum nu ai ce vedea în tuneluri, e întuneric. Sau cel
puţin aşa te aştepţi. Aşa mă obişnuisem . Să fie întuneric. Ei bine nu. La un
moment dat pe unul dintre geamurile astea pricopsite a apărut imaginea unei
femei. Aducea cu Iulia, aşa, văzută din goana trenului. M-am frecat la ochi şi
mi-am zis că poate n-am văzut bine, nu se poate să îmi lipsească atât de tare
încât sa am vedenii. Imaginea se mişca. Femeia de pe geamul vagonului în care
eram făcea o cafea. Avea în mână un ibric… în care punea cafea. M-am prăbuşit
pe primul scaun liber şi am numărat până la zece. Apoi am deschis iar ochii.
Iulia mea era încă acolo, pe geam. Imaginea ei a mai stăruit câteva secunde şi
apoi a dispărut. La următoarea staţie mi-am propus să casc ochii şi mai bine. Am
intrat în tunel. Luminile au licărit preţ de câteva secunde. Apoi Iulia a apărut
iar. M-am uitat mai bine, cei din jur păreau să nu dea atenţie, mie îmi venea să
arăt la toată lumea imaginile mişcătoare. Am început să cercetez rama
ferestrelor metroului. Imaginile se vedeau doar dintr-un anumit unghi. Sigur că
femeia de pe geam nu era Iulia, semăna doar cu ea. M-am gândit că probabil au
încastrat vreun „device” în ramă, care proiectează imaginile – aproape
holografice – pe sticlă.


Laur m-a lămurit. De fapt în tunel au pus panouri statice cu diverse imagini,
care se luminează şi par animate atunci când metroul trece cu o anumită viteză
pe lângă ele.


– Principiul e vechi, se bazează pe inerţia retinei – imaginea „rămâne” pe
retină mai mult decât percepem noi conştient. Abia acum s-au gândit să aplice
genul ăsta de publicitate şi la noi la metrou, în ţări mai civilizate mi se pare
că e deja interzisă.
– De ce e interzisă?
– Au fost câteva babe care au
pretins că au avut revelaţii şi că le-a apărut Fecioara Maria pe geamul de la
metrou. Evident biserica s-a scandalizat. Că tot a venit vorba… Încep să mă
îndoiesc despre chestia cu fecioarele, pe aici trebuie să fii foarte atent pe
cine pui mâna, fete de 13-14 ani arată de 17-18, alea de 18 arata de 25 iar alea
peste 25 deja nu prea le mai vezi că-s măritate şi parcă dispar din peisaj,
devin invizibile…








Am avut ghinionul să nimeresc o simultană la Piaţa Unirii. Când vine un
metrou dinspre Gară şi pe magistrala a doua vine unul din orice direcţie,
e aproape imposibil să te deplasezi pe culoare. Trebuie să mergi ca vita
în ciurdă şi să ai grijă pe cine calci.


Cerşetorii din Bucureşti mişună peste tot, care mai de care mai împuţit
şi mai slinos. Frecarea asta involuntară de tot soiul de oameni
încruntaţi, cenuşii, apăsaţi parcă de toate problemele lumii, nu îmi place
deloc. Am ieşit la Universitate şi am dat să respir uşurat.


Am nimerit cu privirea un alt panou publicitar: scria pe el Glamour şi
din fotografia uriaşă îmi zâmbea aceeaşi fată ca în reclama de la cafea.
Da, da, aia care semăna cu Iulia.


Laur spune că am o obsesie. I-am arătat poze recente cu Iulia: păi dacă Iulia
mea ar avea o armată de stiliste (aşa li se spune mai recent coafezelor) şi de
beauty experts d-ăştia (cosmeticiene le zicea la mine în oraş) care să stea să-i
bibilească fiecare şuviţă şi să-i mascheze toate umbrele de pe chip, ar fi mai
frumoasă decât fata din poze.


Frumuseţile astea prea căutate, pe care oamenii ţi le vâră în ochi îmi crează
impresia că trăiesc într-o lume paralelă. Din când în când are loc o trecere
dinspre lumea mea cu rezistenţe pe cărămizi de bca spre lumea asta glamoroasă de
care mă lovesc la tot pasul dar pe care nu pot să o ating. Mă ating în schimb
tot soiul de trişti şi de nespălaţi, fără ca măcar să-şi ceară scuze şi chiar
aşa de ce şi-ar cere scuze, e clar că nu au unde să se ducă decât lipiţi de
mine, ca o armată de furnici. Onuţ şi-a luat şi un curs de filosofie şi a venit
cu o teorie interesantă. El zice că tot ce e în jur e o iluzie, că simţurile ne
înşeală, că percepţiile noastre sunt eronate datorită felului în care răspundem
la stimuli.


Ies uneori de la metrou şi o iau prin spate, trec de casele de lemn cu cărţi
spre cercul militar şi mă uit la fata din reclama. Glamour. Un bun titlu de
capitol pentru romanul meu. Alchimia lui G in amor. Glamour. G’l’Amour.


G, L’Amour.


VA URMA – IN SERIAL

S-ar putea să-ți mai placă și Mai multe de la același autor

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publică.